„CINE E, DE FAPT, MONA?”
de Budu Iulia-Monica
(sau de o rază de soare sau o floare-soarelui după spusele unora)
O să încep a-mi aşeza gândurile prin a spune că nu ştiu să fac un eseu „ca la carte”, dar cu siguranţă ştiu să-mi fac cititorii să simtă ce simt şi eu atunci când scriu ceva din inimă.
Pentru că sunt din generaţia „Z”, la un moment dat, când navigam pe Instagram (unde mi-am creat propria lume şi propriul blog aş putea spune), am găsit un citat „foarte fain” (cum ar zice domnul Creţu) şi acela „Turn that pain into a poem!” (în traducere: „Transformă acea durere într-un poem”). Nu mă înţelegeţi greşit, nu am de gând să preschimb totul într-o poezie lacrimogenă, dar vreau să transpun ce simt în cuvinte. Vreau să fiu eu regizorul, să las tastatura să fie persoana de la garderobă, acest document word să fie scena, iar gândurile mele ce se-mbracă în cuvinte să fie actorii. Este prima dată după foarte mult timp când încerc să fac asta, pentru că mi-am dat seama că sunt ceea ce simt, că sunt ceea ce mă face pe mine să simt ceva, că cel mai probabil sunt ceea ce atrag şi e complicat să expui din nou emoţiile tale după ce o lungă perioadă nu te-ai mai regăsit.
Mi-aş fi dorit să pot intra direct în ceea ce însemn eu cu adevărat, dar nu pot face asta până nu ştiţi şi „contextul actual” (sau mai bine zis acea descriere superficială pe care oricine o are cumva pregătită mereu). Aşadar, sunt doar o altă persoană libertină de aproape 16 anişori, care din păcate sau din fericire (aici depinde de voi cum vreţi să interpretaţi), e destul de populară şi văzută de 99,9% din lumea care a avut şansa să o cunoască măcar o dată faţă-n faţă ca o fire activă, pozitivă, foarte deschisă şi implicată, care trece clasa a-X-a la unul dintre cele mai bune colegii din ţară, care face voluntariat, este pasionată de baschet şi biologie, obsedată după orice e galben, care cântă la o chitară acustică pe care a numit-o Octavia după un om care i-a fost alături şi după a plecat încetul cu-ncetul, care a trecut deja prin cele mai comune drame ale unui adolescent şi care crede că iubeşte. Par fericită, nu-i aşa? Pare că am o viaţă completă. Sper ca până la finalul acestei creaţii să cred şi eu cu mai multă tărie asta.
Luni, 8 iulie 2019, ora 13 şi 16 minute. Abia acum m-am hotărât să-mi expun mintea, să-mi spun povestea, dar e aşa greu să narezi capitolele din viaţa ta când de-abia ai început sa înveţi să nu mai trăieşti în trecut, când încă încerci să duci la capăt unul din ele. E greu, într-adevăr, dar deloc imposibil.
Deci, bun venit la piesa mea de teatru, momentan în 7 acte!
Actul 1: Grădiniţa. Eram un băiat în corpul unei fete ce se tundea scurt doar pentru că nu suporta să-şi lase mama să-i aranjeze părul. Stăteam aproape doar cu băieţi care jucau numai fotbal şi „Parola”, iar fetele care-şi mai doreau să se joace cu mine, stăteau deoarece eram deschisă la tot ce spuneau ele (mai direct: nu însemnam nimic, doar încercau să mă facă la fel ca ele… şi nu prea reuşeau). Nu ştiam ce e prietenia, iubirea.
Actul 2: Şcoala primară. O mamă a unei fetiţe, alături de care am fost în grădiniţă, m-a întrebat „De ce nu poţi să fii şi tu o fată ca oricare alta?”, iar din ziua aceea ştiu sigur că am început să mă machiez, să port rochii când ieşeam tot cu băieţi pe afară şi să încep să-mi caut totuşi şi nişte fete alături de care să mă joc. Cumva am reuşit, dar nu eram împăcată cu mine însămi. Cumva, începeam să mă prind ce e prietenia, dar părea că iubirea şi respectul nu erau importante în cadrul acesteia.
Actul 3: Şcoala gimnazială. La început, nu am avut prieteni sau dacă aveam, erau doar „de suprafaţă”. M-am mutat într-o altă clasă datorită faptului ca părinţii mei credeau că nu mă voi dezvolta cum trebuie în cea în care eram atunci. Am crezut că acesta va fi un nou început, de fapt doar continuam să fiu eu, dar de data asta eram acceptată şi de cei din jur. Încetul cu-ncetul, m-am descoperit din ce în ce mai mult. Aveam încredere în mine, mă iubeam.
Actul 4: Marea iubire. Aş putea să o numesc şi „Vara lui 2018”, dar primul titlu e mai sugestiv. Am întâlnit un „el”. Am crezut că acest „el” este şi va fi acel „El”. De pe 29 mai 2018, am ştiut pur şi simplu că va exista ceva între noi. Aşadar, 3 luni minunate de căldură sufocantă au fost despre el. Am început ca cei mai buni prieteni şi totul a evoluat treptat. Încă nu uitasem cine sunt, încă mă iubeam.
Actul 5: „Doar el”. Semestrul întâi din primul an de liceu. Sunt împreună cu omul pe care il iubesc mult, dar am început să uit de mine şi să plasez acel om în vârful priorităţilor mele majore doar pentru că aşa îmi spunea că face şi el la rândul lui. Aveam mai multă încredere în el decât în propria persoană. Uneori, când îmi mai aduceam aminte de „iubirea de sine”, încercam să-l fac şi pe el să o înţeleagă, dar o cataloga ca fiind egoism în continuare.
Actul 6: „Final”. Al doilea semestru din „anul de boboceală”. Evident că, în general, iubirea adolescentină se termină relativ repede şi trist. Am încercat să mă regăsesc din nou. Am făcut lucruri doar pentru mine. Nu am reuşit. De ce? Mi-am dat seama care este motivul: eu nu mai iubeam persoana care trebuie, adică pe Mine.
Actul 7: Reînflorirea. Acesta e capitolul din viaţa mea care încă nu s-a terminat. Este primăvara din procesul dezvoltării mele. Partea cea mai interesantă este atunci când sunt aproape de reuşită şi totuşi cad din nou în trecut. Cad din nou în dorinţa de a repara ceva ce nu eu am stricat, dar am permis să se strice.
Uneori chiar întâlneşti o persoană care îţi schimbă totul, dar cel mai frumos lucru pe care-l poţi face este să fii convins că aceasta este soarta ta şi că Universul îţi pregăteşte ceva mult mai bun, doar trebuie să ai răbdare, iubire pentru propria persoană şi recunoştinţă pentru cel care te-a rănit, pentru că fără greşeala lui faţă de tine, poate nu ai mai fi devenit un om mult mai bun acum şi poate nu ai mai fi atras oameni la fel de buni ca tine. Orice experienţă – prin care ai trecut, treci sau vei trece -, te ghidează să fii acea „rază de soare”, nu doar pentru tine, ci şi pentru cei din jurul tău. De aceea se zice că toată viaţa învăţăm, de aceea se zice că acea schimbare în lume începe cu noi. Lucrurile pe care le facem în viaţă nu ne reprezintă, ci ne clădesc pe noi.
Cum sunt eu? Cum e Mona? Fericită şi cu mult mai multă încredere în ea. Exact lucrul pe care mi-l doream pentru finalul acestui „eseu”.
De ce? Pentru că a avut curajul să-şi expună viaţa, să se elibereze. Pentru că a vrut cu tărie să-şi dovedească că nu e sfârşitul lumii şi că puterea cuvintelor există.
Mona iubeşte pe cineva acum? Da, zilnic se iubeşte din nou din ce în ce mai mult şi face asta deoarece e 100% conştientă că nu poate simţi dragoste pentru altcineva dacă, mai întâi, nu simte la fel pentru ea.
Cine sunt eu? Cine e Mona? Nu mai contează asta. Cel mai probabil, va fi un viitor speaker la un TEDx, de aceea este calmă şi crede în continuare că viaţa e frumoasă şi că poate inspira şi alte fiinţe de pe această planetă.